Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau
San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința
familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului
conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul
și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe
parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București
bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al
Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul
nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru,
lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci
începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în
stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi
afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a
retras în patul Voicăi, mai puțin comod, dar mai liniștit, și ne-a lăsat pe
mine și pe Kira într-o confruntare directă, față în față sau spate la spate,
depinde. Eu m-am ambiționat să nu părăsesc patul, alias cîmpul de luptă, sub
niciun pretext. Înduram stoic toate loviturile. O rezistență fermă prin
non-capitulare. La o bucată de noapte, Kira și-a dat seama că mama
ei nu mai este în pat și a început să plîngă. M-am întors și am liniștit-o cum
am putut, la început era de neogoit, dar după cîteva încercări mi-a reușit, am cuprins-o
și am atras-o de partea mea. Pînă dimineață am rămas așa, lipiți unul de altul.
Nu mi-a mai dat ghionturi, n-a mai plîns. A doua zi, i-am spus că mi-a plăcut
să dorm cu ea și am întrebat-o dacă mai vrea să vină să doarmă cu mine. Da,
viau! Și uite așa, noapte de noapte mă trezesc cu Kira lîngă mine, o
învelesc, o cuprind și îi pun mîna pe creștet pentru a-i da de înțeles că sînt
cu ea și o voi proteja de întuneric și vise rele.
