Treceți la conținutul principal
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin comod, dar mai liniștit, și ne-a lăsat pe mine și pe Kira într-o confruntare directă, față în față sau spate la spate, depinde. Eu m-am ambiționat să nu părăsesc patul, alias cîmpul de luptă, sub niciun pretext. Înduram stoic toate loviturile. O rezistență fermă prin non-capitulare. La o bucată de noapte, Kira și-a dat seama că mama ei nu mai este în pat și a început să plîngă. M-am întors și am liniștit-o cum am putut, la început era de neogoit, dar după cîteva încercări mi-a reușit, am cuprins-o și am atras-o de partea mea. Pînă dimineață am rămas așa, lipiți unul de altul. Nu mi-a mai dat ghionturi, n-a mai plîns. A doua zi, i-am spus că mi-a plăcut să dorm cu ea și am întrebat-o dacă mai vrea să vină să doarmă cu mine. Da, viau! Și uite așa, noapte de noapte mă trezesc cu Kira lîngă mine, o învelesc, o cuprind și îi pun mîna pe creștet pentru a-i da de înțeles că sînt cu ea și o voi proteja de întuneric și vise rele. 

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…