Treceți la conținutul principal
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției dinspre comunism spre capitalism, orașul a pierdut un sfert din populație, odată cu o parte din întreprinderi, îngropate peste noapte în reavănul Bărăganului. Totuși, orașul a supraviețuit. Oamenii au continuat să trăiască, să nască și să-și ridice case. Unchiul Petru s-a trezit din noaptea tranziției ca voinicul din poveste și și-a deschis o firmă de construcții: „Construcții BMV SRL”. După ce a construit case pentru toți călăreșenii căpătuiți, spre chindiile vieții și-a făcut și lui o casă, mîndră, cu două etaje și mansardă, pe un teren în care înainte de venirea lor creștea o vie sălbăticită. Cu timpul, unul din copii, acum femeie în toată firea, s-a stabilit în casa cea mare cu tot cu soț și copii, acum și ei mari, pe cînd tușa Geta și unchiul Petru și-au făcut o căsuță în chiar coasta celei mari, unde și-au adus mai tot de ce aveau nevoie.


***

Cînd am intrat în curtea tușei Geta, un cîine mic, dar fioros ne-a sărit la picioare. Îl chema Lucky. Noroc de promptitudinea stăpînei, obișnuită se vede cu năravurile cîinelui. După asta, l-au închis într-o cămară, pînă se va liniști. Dar potaia nu s-a liniștit: a tot lătrat și a scrăpțănat ușa cămeruței, încît mi s-a făcut milă de animal și mi-am zis că dacă îi voi da drumul se va potoli. Abia ieșit, cîinele a și a început a lătra la mine, iar în două - trei clipe și-a înfipt coltele în genunchiul meu. După această scenă, ne-am dus cu toții în grădina zoologică a orașului - un loc de atracție. Aici am văzut un urs care alerga către perechea sa, scoțînd un mîrîit fioros, trecînd la doi pași de mine. Mi-a amintit de un urs pe care l-am văzut cîndva alergînd în munții Bucegi. Dar nici urșii, nici perechea de tigri siberieni, nu m-au afectat emoțional atît de profund ca animalul de companie al mătușei Geta. Copiii, în schimb, se simțeau pefect în apele lor în curtea mătușei Geta. Deși n-aveau voie să alerge, pentru a nu-l întărîta pe Lucky.

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…