Treceți la conținutul principal
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției dinspre comunism spre capitalism, orașul a pierdut un sfert din populație, odată cu o parte din întreprinderi, îngropate peste noapte în reavănul Bărăganului. Totuși, orașul a supraviețuit. Oamenii au continuat să trăiască, să nască și să-și ridice case. Unchiul Petru s-a trezit din noaptea tranziției ca voinicul din poveste și și-a deschis o firmă de construcții: „Construcții BMV SRL”. După ce a construit case pentru toți călăreșenii căpătuiți, spre chindiile vieții și-a făcut și lui o casă, mîndră, cu două etaje și mansardă, pe un teren în care înainte de venirea lor creștea o vie sălbăticită. Cu timpul, unul din copii, acum femeie în toată firea, s-a stabilit în casa cea mare cu tot cu soț și copii, acum și ei mari, pe cînd tușa Geta și unchiul Petru și-au făcut o căsuță în chiar coasta celei mari, unde și-au adus mai tot de ce aveau nevoie.


***

Cînd am intrat în curtea tușei Geta, un cîine mic, dar fioros ne-a sărit la picioare. Îl chema Lucky. Noroc de promptitudinea stăpînei, obișnuită se vede cu năravurile cîinelui. După asta, l-au închis într-o cămară, pînă se va liniști. Dar potaia nu s-a liniștit: a tot lătrat și a scrăpțănat ușa cămeruței, încît mi s-a făcut milă de animal și mi-am zis că dacă îi voi da drumul se va potoli. Abia ieșit, cîinele a și a început a lătra la mine, iar în două - trei clipe și-a înfipt coltele în genunchiul meu. După această scenă, ne-am dus cu toții în grădina zoologică a orașului - un loc de atracție. Aici am văzut un urs care alerga către perechea sa, scoțînd un mîrîit fioros, trecînd la doi pași de mine. Mi-a amintit de un urs pe care l-am văzut cîndva alergînd în munții Bucegi. Dar nici urșii, nici perechea de tigri siberieni, nu m-au afectat emoțional atît de profund ca animalul de companie al mătușei Geta. Copiii, în schimb, se simțeau pefect în apele lor în curtea mătușei Geta. Deși n-aveau voie să alerge, pentru a nu-l întărîta pe Lucky.

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...