Treceți la conținutul principal
O iau pe Voica de la grădiniță. Mă roagă să o las trei minute să se ma joace cu prietenii. Remarc, în trecere, vreo trei băieți pe lîngă Voica. Mergem la magazin. O vînzătoare mă felicită galant, după ce-i iau ouăle, cu sărbătoarea... Care? 23 februarie! A, ziua armatei sovietice, devenită tradițional ziua bărbaților, un fel de corespondent masculin al lui 8 martie – ziua mamelor și a tuturor femeilor, desigur. Ah, da... Mulțumesc. Credeam că mă felicită cu ziua lui tata! Vînzătoarea zîmbește, oarecum descumpănită de reacția mea, probabil neadecvată. În drum, Voichița îmi spune că azi la grădiniță au sărbătorit ziua bărbaților. Asta chiar e bună... Cu ocazia asta, Voichița mi se destăinuie, aproape în șoaptă: știi..., un băiat mă iubește, îl cheamă Kiril. El de fiecare dată cînd mă vede, mă pupă. Și îți place?, o întreb eu. Da!, de parcă ar spune: Da, firește. Și acum s-a apropiat de mine și mi-a spus că nimeni nu vrea să-l pupe, de ziua bărbaților. L-am pupat. Hm, și i-a plăcut? Da! Mai ai prieteni din ăștia? Păi da, Marcu! Și te pupă și el? Nu... Dar îți place de el? Da... Îl iubesc. ?! Chiar? Și pe Kiril? Îl iubesc și pe el. Îi spun că de obicei iubești o singură persoană și poate ar trebui să se decidă. Pe cine iubești mai tare, Voica? Pe Marcu și pe Kiril. Nu înțelege de ce trebuie să tranșeze, pe unul ori altul. După un moment, mă întreabă dacă și eu iubesc pe cineva. Da, pe Aurelia, îi spun pe un ton semiclandestin. Ah, da și, din nou în șoaptă, pe Voica și pe Kira... Ha, ha, știam eu! E greu să o mai miri cu ceva, din cîte pare. E cam devreme să fii așa blazată, Voica. Dar nu iubești pe cineva de la lucru sau de undeva? – mă întreabă ea, iscoditor. Nu, Voichița, o iubesc doar pe mama ta. Vichița părea puțin decepționată că nu am nicio taină să-i mărturisesc. De ce ar trebui să mă desfac pe bucăți?

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.