Treceți la conținutul principal
Marți spre miercuri: noapte de coșmar, cu sculat din pat de cîteva ori, plînsete, urlete, smiorcăieli. A doua zi, o întrebăm pe Kira de ce se scoală noaptea și ne trezește din somn de fiecare dată. Pentu că... veau să vii la mine. Bine, Kira, dar nu pot veni de zeci de ori! Miercuri spre joi: la fel. Tot atîtea urlete, plînsete, smiorcăieli. De ce? – o întreabă Aurelia. Pentu că... am vut să vii... Joi spre vineri: idem. Îi sunăm pe bunei și îi întrebăm cînd vor să-și ia nepoatele în weekend. Sîmbătă dimineață. Altă dată ne spuneau să le aduc de cu vineri seara. Vor să cîștige o noapte, cu siguranță. Vineri spre sîmbătă: același scenariu. Aurelia merge pînă la urmă să doarmă cu ea, deși ne-am zis că vrem să o obișnuim să doarmă în patul ei și să ne lase să dormim într-al nostru. N-a fost o soluție, pentru că ea a continuat să plîngă, să țipe, să se scoale în fund, apoi să se pornescă instinctiv spre dormitorul nostru. Dimineața, același răspuns. Bine, dar am dormit cu tine, ce mai vrei? Nu mai putem așa, Kira. Trebuie să ne lași să dormim. Ne dor capul, inima și toate mădularele, de nesomn, Kira. Trecem la șantaj. Să știi că dacă mai plîngi așa nopțile, n-o să mai mergem duminica viitoare la spectacol, pentru că n-o să mai putem, o să dormim pe noi cu toții. Kira pare să înțeleagă. În orice caz, nu-i surîde perspectiva să nu mai meargă la Motanul încălțat. Sămbătă, cu prima oră, le duc pe amîndouă la bunei. Buneii bucuroși, fetele și ele, fericite. Noi așijderea. Două jumătăți de zi și o noapte întreagă. E cazul să profităm din plin. Asta înseamnă lucru la computer, somn la amiază, alte chestii de adulți, iar seara film. De astă dată un film cu duhuri, vechea mea slăbiciune pentru filme cu stafii. Iar după, bineînțeles, mult mult somn, un somn rotund și ușor ca un balon. Închid ochii și somnul mă trage în materia lui vîscoasă și caldă, dar îmi dau seama că ceva mă ține treaz: neliniștea că din camera mică se va auzi, din nou, un icnet, apoi două, un plîns în toată legea și tot restul. Pe la o bucată de noapte, să fi fost unu?, mă trezesc cu sentimentul clar că e cineva acolo în camera copiilor și ne cheamă. Mă scol și, cu un gheb de neliniște crescut în șiră, mă apropii de patul cu pricina. Dau la o parte plapuma. E gol.

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.