Treceți la conținutul principal
Vineri seara am reușit în sfîrșit să ducem fetele la bunei, la Mugurel. Am vrut să o ducem pe Kira mai devreme, dar pentru că avea varicelă buneii au preferat să nu riște, nefiind siguri dacă au avut vreodată vărsat de vînt și deci dacă sînt sau nu imuni. Mi s-a părut un argument îndoielnic că n-ar fi avut vreodată așa ceva, dar le-am respectat rezerva.
Am avut parte de două zile pline: somn strîns, trezit tîrziu, mic dejun cu terci cu lapte (asta o fi un fel de sindrom Stokholm...), lucru intens și con gusto pînă la 5, plimbare în parc și film seara. A doua zi la fel, cu sport după amiază. După cîteva săptămîni de varicelă și de stat acasă cu copiii, ne-am pus și noi sănătatea la încercare. Cînd am mers la medic să-i spun că îmi simt inima, mai ales în ultimele zile, cardiologul s-a uitat pe cardiogramă, mi-a măsurat pulsul, tensiunea, m-a ascultat și apoi a tras concluzia, stranie după mine, că durerea pe care am simțit-o nu e de la inimă, ci de la altceva, poate de la spinare... Și inima Aureliei bătea normal, deși ea părea să o convingă de contrariul. Preventiv ne-a prescris la amîndoi un tratement cu valeriană și magneziu. Vreo două zile înainte de asta am umblat cu nevastă-mea botoși, de la faptul că eu nu am fost de acord cu felul în care Aurelia înțelege să-și educe copiii. Totuși, problemele de sănătate ne-a solidarizat și ne-a împăcat. Am mers de mînă la farmacia de vizavi și ne-am luat medicamentele, acolo unde altădată ne cumpăram prezervative. Pînă la urmă, două zile fără copii au avut un puternic efect terapeutic. Așa încît de duminică seară putem să înfruntăm din nou o săptămînă plină și zgomotoasă.
Cînd am ajuns la vilă, la părinți, Voica și Kira ne-au întîlnit cu un fel de rezervă. Voica zicea că mai bine rămîne decît să meargă iarăși la grădiniță. Au preferat să se joace cu bunelul, cu care ar fi mai interesant de jucat decît cu mine. La insistențele noastre de a ne îmbrăca și a merge spre casă, Voica ne-a poreclit „răuleii” – bunica e bunica, bunelul e bunelu’, iar eu cu Aurelia sîntem răulelu’ și răulica. Dar am acceptat-o și pe asta. Avem o rezervă consistentă de bunăvoință și răbdare, pe care nu vrem să o irosim cu mici ciorovăieli. Mîine e luni. Ne așteaptă o săptămănă lungă.

Postări populare de pe acest blog

Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Am luat trenul Prietenia cu destinația București de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Acum doi ani și ceva Kira se tîra de-a bușelea prin vagon, iar cînd mă lăsam captivat de filmul peisajului din geamul trenului, îmi lingea pielea bocancilor, spre scandalul Aureliei. Trenul a rămas același, fidel sieși, cu aceeeași perdea bronzie, marcată cu acronimul CFM, același covor șters de încălțămintea călătorilor și diverse licori scăpate pe el în legănatul monoton al timpului, același miros inconfundabil de mecanism uns cu ulei tehnic și ejecții umane, care ne va urmări o vreme. Nu vom schimba niciodată trenul spre București cu niciun alt mijloc de transport, oricît de confortabil. Face parte din patrimoniul nostru familial. Pentru că ne întoarce de fiecare dată în timpul și locul unde ne-am simțit fericiți.