Treceți la conținutul principal
Observ că n-am mai scris nimic de vreo două săptămîni în jurnal. Într-o perioadă dificilă – sîntem în pană de venit, deocamdată – parcă nu mă mai inspiră să scriu ca înainte. Mi-ar părea rău totuși să dispară aceste amintiri după ce zilele se vor scurge una după alta. Așa că am decis să rezum lucrurile cît de cît notabile, așa cum s-au întîmplat ele pe parcursul unor zile obișnuite, în legătură cu copiii, fără neapărat a le publica pe blog și deci fără vreo pretenție literară. Nu știu dacă îmi voi ține promisiunea.

Kira pare că trece printr-o perioadă dificilă: arată toane, poate deveni brusc agresivă. O fi vîrsta aceea critică de care vorbea și David („from two to four”)? Îmi aduc aminte ce dificil era uneori să gestionăm comportamentul Voichiței. Ne spunem și acum ca și atunci că trebuie să avem răbdare. Azi de exemplu arăta nazuri cu Aurelia: nu-i mai plăcea jocul de puzzle, nu-i mai plăcea de fapt să se joace cu nimic – vroia doar să-i citească, iar ea să asculte. E bine, totuși, fie și așa. Dar și pe drum la grădinița Voichiței și apoi de la grădiniță acasă s-a arătat din nou nagîțoasă. Seara, acasă, i-a boțit desenul Voicăi. Aceea, supărată, întîi ni s-a plîns nouă, apoi s-a întors furioasă în cameră și a luat-o la palme încît abia de am reușit să le despart. Amîndouă în lacrimi. Aurelia zice că Voica învață să fie agresivă la grădiniță, iar Kira – de la Voica. O fi. Ne pare sau așa și a fost că la grădinița din America (un day care privat, familial), copiii erau mult mai puțin agresivi decît aici. Dar și la grădinița de la București, copiii nu erau foarte agresivi. Nu vreau să mă aventurez în speculații culturaliste sau de alt ordin. Dar probabil că societatea noastră e mai agresivă decît altele și atunci copiii învață – de la adulți și de la alți copii – regulile de joc în societate.
După cină, Voica ne-a arătat un spectacol. Kira abia aștepta să înceapă. Tot zicea: „vau la peatlu, vau la peatlu...”. Ne-a aranajat scaune în rînd descrescător: unul mare pentru mama, unul mijlociu pentru Kira și unul mic mic, pentru mine. A fost genul de spectacol ca în teatrele post-moderne: fără intrigă, cu improvizații, multă interacțiune cu publicul (Ilinca, personajul, o întreba pe Kira: cum te cheamă și Kira îi răspundea: Kiia. Știi în ce anotimp sîntem noi acum? – Ia:na... – Cum iarna, Kira?...) Am lăudat-o pentru accesoriile bine alese: frunzele înșirate pe jos, sugerînd venirea toamnei, niște cărți de parcă aruncate alandala pe podea (rămase de ieri), un microfon de jucărie – de, e un teatru cu microfon... După încheiere, ovații. Kira și-a scos floarea, pe care nu mai avea răbdare să o țină ascunsă sub haină (la sugestia mamei ei), Aurelia i-a dăruit niște bomboane, păstrate în dulap de ceva timp, în semn de apreciere.
Culcarea a fost mai grea. Kira se ascundea după pat, nu vroia să se spele și să-și îmbrace pijamaua (nu v’au nani-na!...), nici să urce în sacul ei de dormit. Totuși, odată pusă în pat a adormit repede, semn că era obosit, copilul.

Postări populare de pe acest blog

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși z…
De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui c…
Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.