Treceți la conținutul principal
Observ că n-am mai scris nimic de vreo două săptămîni în jurnal. Într-o perioadă dificilă – sîntem în pană de venit, deocamdată – parcă nu mă mai inspiră să scriu ca înainte. Mi-ar părea rău totuși să dispară aceste amintiri după ce zilele se vor scurge una după alta. Așa că am decis să rezum lucrurile cît de cît notabile, așa cum s-au întîmplat ele pe parcursul unor zile obișnuite, în legătură cu copiii, fără neapărat a le publica pe blog și deci fără vreo pretenție literară. Nu știu dacă îmi voi ține promisiunea.

Kira pare că trece printr-o perioadă dificilă: arată toane, poate deveni brusc agresivă. O fi vîrsta aceea critică de care vorbea și David („from two to four”)? Îmi aduc aminte ce dificil era uneori să gestionăm comportamentul Voichiței. Ne spunem și acum ca și atunci că trebuie să avem răbdare. Azi de exemplu arăta nazuri cu Aurelia: nu-i mai plăcea jocul de puzzle, nu-i mai plăcea de fapt să se joace cu nimic – vroia doar să-i citească, iar ea să asculte. E bine, totuși, fie și așa. Dar și pe drum la grădinița Voichiței și apoi de la grădiniță acasă s-a arătat din nou nagîțoasă. Seara, acasă, i-a boțit desenul Voicăi. Aceea, supărată, întîi ni s-a plîns nouă, apoi s-a întors furioasă în cameră și a luat-o la palme încît abia de am reușit să le despart. Amîndouă în lacrimi. Aurelia zice că Voica învață să fie agresivă la grădiniță, iar Kira – de la Voica. O fi. Ne pare sau așa și a fost că la grădinița din America (un day care privat, familial), copiii erau mult mai puțin agresivi decît aici. Dar și la grădinița de la București, copiii nu erau foarte agresivi. Nu vreau să mă aventurez în speculații culturaliste sau de alt ordin. Dar probabil că societatea noastră e mai agresivă decît altele și atunci copiii învață – de la adulți și de la alți copii – regulile de joc în societate.
După cină, Voica ne-a arătat un spectacol. Kira abia aștepta să înceapă. Tot zicea: „vau la peatlu, vau la peatlu...”. Ne-a aranajat scaune în rînd descrescător: unul mare pentru mama, unul mijlociu pentru Kira și unul mic mic, pentru mine. A fost genul de spectacol ca în teatrele post-moderne: fără intrigă, cu improvizații, multă interacțiune cu publicul (Ilinca, personajul, o întreba pe Kira: cum te cheamă și Kira îi răspundea: Kiia. Știi în ce anotimp sîntem noi acum? – Ia:na... – Cum iarna, Kira?...) Am lăudat-o pentru accesoriile bine alese: frunzele înșirate pe jos, sugerînd venirea toamnei, niște cărți de parcă aruncate alandala pe podea (rămase de ieri), un microfon de jucărie – de, e un teatru cu microfon... După încheiere, ovații. Kira și-a scos floarea, pe care nu mai avea răbdare să o țină ascunsă sub haină (la sugestia mamei ei), Aurelia i-a dăruit niște bomboane, păstrate în dulap de ceva timp, în semn de apreciere.
Culcarea a fost mai grea. Kira se ascundea după pat, nu vroia să se spele și să-și îmbrace pijamaua (nu v’au nani-na!...), nici să urce în sacul ei de dormit. Totuși, odată pusă în pat a adormit repede, semn că era obosit, copilul.

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…