Treceți la conținutul principal
Observ că n-am mai scris nimic de vreo două săptămîni în jurnal. Într-o perioadă dificilă – sîntem în pană de venit, deocamdată – parcă nu mă mai inspiră să scriu ca înainte. Mi-ar părea rău totuși să dispară aceste amintiri după ce zilele se vor scurge una după alta. Așa că am decis să rezum lucrurile cît de cît notabile, așa cum s-au întîmplat ele pe parcursul unor zile obișnuite, în legătură cu copiii, fără neapărat a le publica pe blog și deci fără vreo pretenție literară. Nu știu dacă îmi voi ține promisiunea.

Kira pare că trece printr-o perioadă dificilă: arată toane, poate deveni brusc agresivă. O fi vîrsta aceea critică de care vorbea și David („from two to four”)? Îmi aduc aminte ce dificil era uneori să gestionăm comportamentul Voichiței. Ne spunem și acum ca și atunci că trebuie să avem răbdare. Azi de exemplu arăta nazuri cu Aurelia: nu-i mai plăcea jocul de puzzle, nu-i mai plăcea de fapt să se joace cu nimic – vroia doar să-i citească, iar ea să asculte. E bine, totuși, fie și așa. Dar și pe drum la grădinița Voichiței și apoi de la grădiniță acasă s-a arătat din nou nagîțoasă. Seara, acasă, i-a boțit desenul Voicăi. Aceea, supărată, întîi ni s-a plîns nouă, apoi s-a întors furioasă în cameră și a luat-o la palme încît abia de am reușit să le despart. Amîndouă în lacrimi. Aurelia zice că Voica învață să fie agresivă la grădiniță, iar Kira – de la Voica. O fi. Ne pare sau așa și a fost că la grădinița din America (un day care privat, familial), copiii erau mult mai puțin agresivi decît aici. Dar și la grădinița de la București, copiii nu erau foarte agresivi. Nu vreau să mă aventurez în speculații culturaliste sau de alt ordin. Dar probabil că societatea noastră e mai agresivă decît altele și atunci copiii învață – de la adulți și de la alți copii – regulile de joc în societate.
După cină, Voica ne-a arătat un spectacol. Kira abia aștepta să înceapă. Tot zicea: „vau la peatlu, vau la peatlu...”. Ne-a aranajat scaune în rînd descrescător: unul mare pentru mama, unul mijlociu pentru Kira și unul mic mic, pentru mine. A fost genul de spectacol ca în teatrele post-moderne: fără intrigă, cu improvizații, multă interacțiune cu publicul (Ilinca, personajul, o întreba pe Kira: cum te cheamă și Kira îi răspundea: Kiia. Știi în ce anotimp sîntem noi acum? – Ia:na... – Cum iarna, Kira?...) Am lăudat-o pentru accesoriile bine alese: frunzele înșirate pe jos, sugerînd venirea toamnei, niște cărți de parcă aruncate alandala pe podea (rămase de ieri), un microfon de jucărie – de, e un teatru cu microfon... După încheiere, ovații. Kira și-a scos floarea, pe care nu mai avea răbdare să o țină ascunsă sub haină (la sugestia mamei ei), Aurelia i-a dăruit niște bomboane, păstrate în dulap de ceva timp, în semn de apreciere.
Culcarea a fost mai grea. Kira se ascundea după pat, nu vroia să se spele și să-și îmbrace pijamaua (nu v’au nani-na!...), nici să urce în sacul ei de dormit. Totuși, odată pusă în pat a adormit repede, semn că era obosit, copilul.

Postări populare de pe acest blog

Kira a început a fi extrem de sensibilă la batjocura Voicăi. Cade jos și se bate cu picioarele de pămînt. Voica jubilează. Uneori, Voica o face pe nevinovata. Eu doar rîdeam, zice. Alteori, e chiar nevinovată și doar rîde. Dar rîsul Voicăi are invariabil același efect asupra Kirei. Cînd rîde mama, Kira se bucură, iar cînd rîd eu, se enervează – observă Voica cu justețe. Cînd era mai mică (2-3 ani), noi rîdeam, iar Voica ne întreba de ce ne bucurăm. Mai tîrziu (4-5 ani), a mai prins la minte, dar a pierdut din simțul umorului. A devenit mai sensibilă la rîsul nostru, chiar și atunci cînd rîdeam fără răutate de boacănele ei. Istoria se repetă în povestea Kirei. Dar în percepția Kirei, rîsul Voicăi e fundamental diferit de al nostru. Noi rîdem cu bunăvoință, iar Voica rîde – în bătaie de joc. I-am atras atenția Voicăi asupra acestui fapt. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să-i spunem. Continua să se bucure de avantajul forței rîsului în fața Kirei. Dar într-o bună zi, i-am sugerat Kirei …
După ce am venit de la mare, am avut credeam eu ideea strălucită de a le face fetelor mele o surpriză. Am cumpărat bilete la Lacul lebedelor, la teatrul de Operă și Balet. N-am vrut să le spunem din timp pentru ca așteptarea să nu le consume statisfacția spectacolului. Între timp, am continuat să ascultăm seara bucăți in Chopin, Débussy, Ceaikovski. Și bineînțeles n-au lipsit nici dansurile de balet improvizate, în timpul ritualurilor noastre simfonice de dinainte de culcare. Ne ziceam că ce mai surpriză plăcută o să le facem. Numai că a apărut o mică problemă. Eu mi-am zis că nu putem să le lăsăm să danseze în timpul spectacolului, așa cum le-a devenit o obișnuință la alte spectacle. Vom deranja spectatorii care vor veni să se delecteze de la muzica și dansul balerinelor din scenă, nu de la cele din sală. Aurelia s-a uitat la mine dezaprobator: cum ar putea sa-i deranjeze? A pus chiar în discuție subiectul la o întîlnire cu prietenii. Unii au părut să-mi dea dreptate, dar cei mai mul…
„Motanul ăsta e profesor. El se întreabă: este profesor sau nu este profesor? Și nu știe care e vocea lui: chiț sau meau...” (Voichița).

Nu știu cum voi, dar eu mă identific perfect cu acest motan...