miercuri, 18 octombrie 2017

Într-o zi de marți dimineața, Voichița n-a mai vrut să meargă la grădiniță. În ruptul capului. A zis că vrea la bunica și gata. N-a vrut să se scoale din pat pînă nu-i promitem că-i satisfacem dorința. Eu am fost neclintit. Cum așa, să nu mergi la grădiniță? Poate nici eu să nu merg la lucru, la ULIM? Da ce? O să fac ce vreau... Voi din ce-o să trăiți atunci? (De parcă am trăi din ce cîștig eu la universitate, dar vorba vine...) Aurelia m-a tras de o parte și-mi spune că hai s-o lăsăm azi acasă. Vorbesc eu cu ea să stea cu Kira, să nu se uite mult la televizor... – îmi zice. N-am fost foarte satisfăcut de decizie, dar am dat din mînă. Și le-am spus că e OK, dar nu sînt deloc de acord. Pentru că în viața asta nu facem doar ce vrea mușchii noștri. Aurelia zice că așa o ajutăm să crească personalitate. Dar eu i-am zis că așa o încurajăm să fie arbitrară, să nu ține socoteală de ceilalți și de ordinea lucrurilor. Dar poate că a fi personalitate este și a fi puțin și măcar din cînd în cînd arbitrar? În orice caz, în această zi Voichița n-a fost deloc o persoană ușoară. A fost o povară dublă, pentru că și Kira a devenit mai greu gestionabilă. Și-au făcut de cap cum au putut. Ai să mai vezi tu să stai acasă! La paștele cailor! Așa îi spuneam noi. Și a înțeles. Cel puțin a doua zi, a acceptat să meargă la grădiniță fără crîcnire. Poate că a înțeles și ea avantajul respectării ordinii lucrurilor – adică a ordinii instituite de cei mari. Așa sper eu.