Treceți la conținutul principal
Azi ar fi trebuit să fiu la o conferință la București. Am și bilet de avion. Dar m-a apucat o răceală cu tuse dureroasă din piept, cu febră molcomă și tot tacîmul. Istoricul bolii este că m-am dus la sport cu bicicleta și cînd am ieșit, fiind transpirat, m-a suflat vîntul. Eu zic că m-a luat frigul mai ales pentru că, încă vreo două zile înainte, am fost la rudele Aureliei la Baimaclia și acolo, de, ca în vreme de tulburel, dă-i cu sticluța pînă-n ziuă, gîl-gîl-gîl... Și așa mi-am șubrezit nițel sistemul imun, dezobișnuit cu băutura. O altă versiune a anamnezei este că Aureliei nu i-a plăcut deloc că am acceptat să particip la o conferință de ziua nunții și chiar m-a somat  să renunț, că nu e capăt de lume, că nu e ultima conferință... I-am zis că e o conferință importantă și că am și bilet de avion. Și atunci a apărut răceala. La început pe tăcute și apoi brusc s-a cățărat cu tot cu ciubote în căile mele respiratorii. N-am mai avut așa răceală de mult. Nu așa. Treceau zilele, dar ea tot nu trecea. La un moment dat, Aurelia îmi spunea că nu sînt deloc serios că nu mă adresez la medic, a început a se teme chiar să nu mor. Asta chiar m-a făcut să mă simt mai bine, mai sigur de valoarea proprie. Credeam că numai la răcelile copiilor o apucă panica să nu-i moară odraslele. Cînd am ajuns în ajun de 10 octombrie și i-am zis că gata nu plec, i-am sugerat să-mi scoată acele din păpușă. S-a făcut că nu-mi înțelege gluma. Abia cînd s-a făcut 10 octombrie dimineața și am rămas cu biletul de avion nefolosit, mi s-a făcut mai bine.
Pe după amiază, am luat-o pe Voica de la grădiniță și am mers la turnul de apă să vedem orașul de la înălțimea zborului de pasăre. Apoi ne-am plimbat în parcul comsomoliștilor (actualul Valea morilor), la Rotonda și am făcut poze, ca pe vremuri, cînd eu eram cel mic și mă duceam acolo cu tata și mama. La întoarcere, am vrut să mergem la o cafenea, dar am zis că e cam tîrziu și mai bine ar fi să comandăm sushi acasă, iar pentru că comanda de sushi ar fi venit prea tîrziu, am renunțat și la asta, în schimbul unei cine improvizate cu te miri ce-am mai găsit în frigider.
A doua zi aflăm că i-a venit rîndul Kirei să se îmbolnăvească. Sper să nu se chinuie ca mine. Ea, cel puțin, e inocentă.

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…