Treceți la conținutul principal
Azi ar fi trebuit să fiu la o conferință la București. Am și bilet de avion. Dar m-a apucat o răceală cu tuse dureroasă din piept, cu febră molcomă și tot tacîmul. Istoricul bolii este că m-am dus la sport cu bicicleta și cînd am ieșit, fiind transpirat, m-a suflat vîntul. Eu zic că m-a luat frigul mai ales pentru că, încă vreo două zile înainte, am fost la rudele Aureliei la Baimaclia și acolo, de, ca în vreme de tulburel, dă-i cu sticluța pînă-n ziuă, gîl-gîl-gîl... Și așa mi-am șubrezit nițel sistemul imun, dezobișnuit cu băutura. O altă versiune a anamnezei este că Aureliei nu i-a plăcut deloc că am acceptat să particip la o conferință de ziua nunții și chiar m-a somat  să renunț, că nu e capăt de lume, că nu e ultima conferință... I-am zis că e o conferință importantă și că am și bilet de avion. Și atunci a apărut răceala. La început pe tăcute și apoi brusc s-a cățărat cu tot cu ciubote în căile mele respiratorii. N-am mai avut așa răceală de mult. Nu așa. Treceau zilele, dar ea tot nu trecea. La un moment dat, Aurelia îmi spunea că nu sînt deloc serios că nu mă adresez la medic, a început a se teme chiar să nu mor. Asta chiar m-a făcut să mă simt mai bine, mai sigur de valoarea proprie. Credeam că numai la răcelile copiilor o apucă panica să nu-i moară odraslele. Cînd am ajuns în ajun de 10 octombrie și i-am zis că gata nu plec, i-am sugerat să-mi scoată acele din păpușă. S-a făcut că nu-mi înțelege gluma. Abia cînd s-a făcut 10 octombrie dimineața și am rămas cu biletul de avion nefolosit, mi s-a făcut mai bine.
Pe după amiază, am luat-o pe Voica de la grădiniță și am mers la turnul de apă să vedem orașul de la înălțimea zborului de pasăre. Apoi ne-am plimbat în parcul comsomoliștilor (actualul Valea morilor), la Rotonda și am făcut poze, ca pe vremuri, cînd eu eram cel mic și mă duceam acolo cu tata și mama. La întoarcere, am vrut să mergem la o cafenea, dar am zis că e cam tîrziu și mai bine ar fi să comandăm sushi acasă, iar pentru că comanda de sushi ar fi venit prea tîrziu, am renunțat și la asta, în schimbul unei cine improvizate cu te miri ce-am mai găsit în frigider.
A doua zi aflăm că i-a venit rîndul Kirei să se îmbolnăvească. Sper să nu se chinuie ca mine. Ea, cel puțin, e inocentă.

Postări populare de pe acest blog

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși z…
De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui c…
Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.