jurnal de tatic

Seara o iau pe Voica de la grădiniță. De la o vreme o luăm în fiecare seară la 5. Să petreacă mai mult timp cu noi, adică. Și ea ne aduce aminte în fiecare dimineață să nu întîrziem. Mergem la magazin să-i cumpărăm poneiul promis de bunica, pentru care i-a dat și bani. Mă conduce cu abilitate printre standuri și-mi arată o cutie transparentă cu un ponei violet în interior, pe un raft plin de jucării de aceeași formă și culoare. Ăsta cîntă și îi și luminează aripile, mă lămurește Voica. Observ că nu e un ponei oarecare: e un pegas (mi-am dat seama după aripi) și, în plus, e unicorn. Mi-i teamă că jucăria va naște discordie între surori, deși Kira are și ea un ponei, galben, mai mic. E o modă pe ponei, din cîte înțeleg. O iscodesc pe Voica: îi vei da și Kirei să se joace puțin, nu? – Da, numai dacă voi vrea eu! Tonul ferm al Voicăi nu-mi mai dă drept la replică. În mașină repetăm un cîntec despre toamnă, învățat recent la grădiniță pentru matineul din toamnă. Nu e rău, nu e rău deloc, o încurajez eu. Mergem să trecem proba la cercul de canto – îi aduc eu aminte. La început se arată cooperantă, dar cînd ajung mai aproape de centrul de creație pentru copii, îmi declară cu hotărîre că nu vrea. De ce? Vreau acasă să mă joc cu Kira! Nicio încercare de convingere sau presiune nu funcționează. Ajunși acasă, remarc cu surprindere că poneiul Voicăi nu-i stîrnește poftele Kirei. Mai tîrziu, zice că poneiul Voicăi e mama poneiului ei, cel mic. Asta explică multe...