Treceți la conținutul principal
Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare, apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.

Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi pe lume...

În pădure, îi arăt un bondar, care tocmai se înfrupta din polenul unei flori de primăvară.
– Ah, mă tem! Unde-i că o să-l bat.
- Păi din cîte se vede, lui ar trebui să-i fie teamă de tine, nu ție de el?

Ajungem și la niște albini care explorau resursele împrejurimilor.
- Aaa... Albine!!! Al-bine gre-țoa-se!
- Dacă-s așa de grețoase de ce le mănînci mierea?
- Dar ele împung! L-au împuns pe urs!...
- ...

Căutăm urzici, ca să le strîngem, apoi să le gătim și să le mîncăm... N-am mai găsit. Găsim în schimb niște bușteni, buni de încălecat și de încălzit pe ei la soare.

Acasă, Voica scoate din sertare vreo șapte pufoșenii și le așază în rînd pe canapea. De ce? Ele vor să se uite la desene animate, îmi declară Voica pe un ton hotărît... Mă supun presiunii mulțimii și îi dau telecomanda. Doar pînă la masă!...


Pentru seară pregătim un concert surpriză în cinstea mamei care „vine de la Iași, plină de bucurii...”.

Postări populare de pe acest blog

Mîine e revelionul. Copiii sunt la bunei – Voica e la bunica Maria, Kira la Mugurel. S-au rânduit, după ce Kira a stat la bunica Maria (ca să mai prindă la puteri după un virus). Între timp, am sărbătorit Crăciunul și ziua Aureliei. Sau mai degrabă invers: ziua Aureliei și apoi Crăciunul. În tradiția familiei noastre, aceste două date sunt legate, oricum. Crăciunul vine neapărat cu suita de miracole, pe care le pregătește Aurelia din timp, cu grijă: cumpără cadouri pe care le împachetează frumos și le pune sub brad, pentru toți cei de față în dimineața de 25 decembrie. Dar pentru că mie nu-mi place să cumpăr cadouri – și, da, și pentru că am și o scuză credibilă în acest an: piciorul – și-a pus sub brad un cadou și pentru sine. În acest an am ezitat pentru prima dată dacă să mai vină Moș Crăciun acasă. În alți ani am fost eu însumi pe post de Moș. Anul trecut am rugat un vecin să se deghizeze în Moș Crăciun și să ne aducă daruri, tocmai pentru ca să nu mă recunoască Voica. Ea totuși z…
De fiecare dată când auzeam publicitatea la Gurinel (care era cam așa: un băiețel se tot scărpina în cap și țipa: „mă pișcă, mă mănîncă!...”) mi se părea cea mai oribilă și sordidă publicitate. Mi se părea ciudat și obraznic să uzurpezi atenția publicului cu o asemenea porcărie de publicitate. Când am ajuns la Căușeni de Crăciun pe vechi, bunica Maria ne-a spus în sfîrșit ceea ce tăinuia de vreo două zile. A descoperit în capul Voicăi păduchi și lindine. Am fost mirați, contrariați, oripilați. De unde să aibă copilul nostru păduchi și lindine? Și de ce mama soacră nu ne-a spus mai devreme? Îi era rușine și să ne spună asta la telefon. La farmacie, ne-am amintit îndată de publicitatea nesuferită de la Gurinel. Farmacista îi spunea Aureliei, ca s-o consoleze, că păduchii vin la cap curat. Nu prea îmi puteam imagina cum păduchii ar putea evita capurile murdare și urît mirositoare... Oare și păduchii și-au mai înmuiat moravurile? Bunica îi recomanda Voicăi discreție: să nu spună nimănui c…
Am dus-o pe Kira la dentist. Medica era o tipă de gașcă, făcea glume cu ea. I-a pus un desen animat cu Mașa și ursul și apoi i-a curățat dintele tot mai mult în joacă. A întrebat-o ce fel de plombă vrea: albă sau colorată? Colorată, firește. Ce culoare? Roz! I-a pus pe gingii un gel cu gust de căpșună și i-a spus că o va gîdila puțin. Și într-adevăr, Kira rîdea căprește, de parcă ar fi gîdilat-o cineva. Tu plîngi sau rîzi? - o întrebă medica. Rîd, preciză Kira. Dar era clar că rîde ca să nu plîngă. Ne-am dus acasă mîndri, cu plombă roz și diplomă roz de fată curajoasă și cu zîmbet frumos. Ce plînsete dramatice făcea Voichița cînd i-a pus prima plombă, cu tot cu anestezie locală! Credeam că vom fi nevoiți să acceptăm anestezie totală. Un bun argument pentru a nu mînca multe bomboane și a ne spăla pe dinți de două ori: dimineața și seara.