Treceți la conținutul principal
Rămînem singuri cu Voica, după ce mama pleacă la Iași, pe cînd Kira e la bunei. Facem dezordine, apoi curat. Facem mîncare, apoi mîncăm – mai ales eu. Ne plimbăm pe afară, la pădure.

Afară, Voica se dedă unui exercițiu de cruzime aparent gratuită: omoară un gîndăcel vaca domnului, răzîndu-l cu talpa pantofului de asfalt. După care rîde frenetic. O malițiozitate de demiurg capricios – să-și arate că e cea mai puternică, că poate cruța și lua viața oricărei gîngănii. Încerc să-i stimulez empatia: și dacă cineva mai mare decît tine te-ar strivi așa de asfalt, ți-ar plăcea? Nu, dar cine să...? Are cine. Nu sîntem noi cei mai grozavi pe lume...

În pădure, îi arăt un bondar, care tocmai se înfrupta din polenul unei flori de primăvară.
– Ah, mă tem! Unde-i că o să-l bat.
- Păi din cîte se vede, lui ar trebui să-i fie teamă de tine, nu ție de el?

Ajungem și la niște albini care explorau resursele împrejurimilor.
- Aaa... Albine!!! Al-bine gre-țoa-se!
- Dacă-s așa de grețoase de ce le mănînci mierea?
- Dar ele împung! L-au împuns pe urs!...
- ...

Căutăm urzici, ca să le strîngem, apoi să le gătim și să le mîncăm... N-am mai găsit. Găsim în schimb niște bușteni, buni de încălecat și de încălzit pe ei la soare.

Acasă, Voica scoate din sertare vreo șapte pufoșenii și le așază în rînd pe canapea. De ce? Ele vor să se uite la desene animate, îmi declară Voica pe un ton hotărît... Mă supun presiunii mulțimii și îi dau telecomanda. Doar pînă la masă!...


Pentru seară pregătim un concert surpriză în cinstea mamei care „vine de la Iași, plină de bucurii...”.

Comentarii

  1. Recomand mai multe exerciții cu miză la regula de aur: „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face”, folosind oportunități care par de la sine, firesc...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Botezul Kirei. Am avut măcinări etice. Mă gîndeam la liberul arbitru al Kirei pe care îl încalc, la instituția bisericii (nu mă refer la biserica din ceruri etc.), pe care o cred coruptă din toate punctele de vedere, la tot alaiul de ritualuri și texte religioase pe care nu le vreau fondatoare pentru copilul meu... Nu mi-am depășit îndoielile, dar pînă la urmă am acceptat să particip. Îmi dau seama că, de fapt, acest ritual și altele, dincolo de litera și fapta lor, adună și sudează comunități. Iar Kira va decide ea însăși, mai tîrziu, dacă va fi sau nu creștină. Cel puțin pot spune că și ea și eu, și cred că și ceilalți membri ai familiei, cumetri și nași, ne-am simțit bine în această experiență. A fost cît se poate de simplu.
Avem parte de un week-end deosebit. Plecăm la Călărași (România) la mătușa Geta și unchiul Petru. E prima noastră ieșire în afară, de cînd am venit la București. O călătorie într-un oraș pe care un bun prieten l-a descris, bucureștenește, ca fiind fără identitate, dar căruia i-am descoperit, odată ajunși pe loc, o sumedenie de identități. În epoca socialistă era un oraș înfloritor, o puzderie de întreprinderi au îmbobocit în plină cîmpie a Bărăganului, în special combinatul siderurgic, fapt pentru care unchiul Petru, șef de șantier, trebuia să construiască, zi și noapte, blocuri de locuit pentru toți specialiștii, muncitorii calificați și mai puțin calificați, veniți din toată țara să ridice industria națională. Mătușa Geta vine dintr-o familie de refugiați basarabeni, rude de-ale Aureliei, de neamul Rotarilor – verișoară dreaptă cu mama Maria. Îi și văd pe mătușa Geta și pe unchiul Petru la poalele unui șantier, ținîndu-se de mîini în iureșul muncii socialiste. În anii tranziției din…
Oriunde am fi, la Chișinău, București, Sergheevka sau San-Francisco, lucrurile cele mai permanente și mai arhetipale în privința familiei noastre se petrec în cadrul locuinței și mai exact în limita patului conjugal. Ne gîndeam, mai ales după vizita noastră la neurolog, că tratamentul și schimbarea locului o vor face pe Kira să se statornicească în patul ei pe parcursul nopții. Tratamentul a trecut cu succes, ne-am aciuat la București bine mersi, dar Kira nu s-a mai resemnat să doarmă în patul ei (acum și al Voicăi), ci, ca și înainte, la miez de noapte plînge să o aducem în patul nostru sau vine ea de una singură. Dar chiar și după ce o primim în patul nostru, lucrurile nu se clarifică. Kira nu se ogoiește odată aflată între noi, ci începe a da cu pumnii și cu picioarele în aparentă dezordine în stînga-dreapta. La început mă poziționam cu spatele, în așa fel încît să nu-mi afecteze vreun organ vital. Aurelia n-a mai răbdat și, în una din nopți, s-a retras în patul Voicăi, mai puțin c…